Dimensiunea Riscului (Partea I)

Riscul reprezintă laitmotivul vieţii cotidiene al realităţii lumii înconjurătoare.  Curiozitatea  legată de controversata semnificaţie a cuvântului  „risc” ne face să realizăm că printr-un simplu click, motoarele de căutare de pe internet ne dezvăluie o listă kilometrică de linkuri legate într-un fel sau altul de această vocabulă. Fie că este vorba de riscuri legate de mediul înconjurător, fie că este vorba de riscuri medicale, economice, politice,  până la cele ce ameninţă viaţa pe Terra, expresii şi cuvinte precum „încălzire globală, terorism, epidemii, incurabil, grijă, frică, teroare, pericol iminent, apocalipsă, sunt cuvinte ce se repetă obsesiv în viaţa de zi cu zi a fiecăruia dintre noi. Toate aceste ameninţări , prezentate de mass media  într-o aşa manieră încât să înspăimânte opinia publică mai mult decât este cazul, goana după senzaţional a liderilor de opinie, din întrega lume, conduc la o conturare apocaliptică a zilelor pe care le trăim si la agasare psihica. 

Prezentul ne dezvăluie, pe măsură ce orele şi minutele trec, o realitate sumbră,din ce în ce mai sumbră, o situaţie ce a scăpat de sub control şi din care se pare că nu mai avem scăpare, însă asta nu e totul, viitorul pare a nu se mai întrevedea deloc, din cauza acestui fog  de haos, produs de panica şi frica de riscurile care se presupune că ne pândesc la orice pas.  Aşa cum spune  Frank Furedi, trăim într-o epocă a „culturii fricii”, suntem dominaţi şi conduşi de incertitudini de suspiciuni şi de isteria confruntării cu orice fel de risc. Amploarea pe care a luat-o fenomenul riscului, în general vorbind, este de neimaginat.  Este încurajată suspiciunea, neîncrederea în cei de lângă noi,  mass media ne încurajează să fim precauţi la orice pas, să fim atenţi la ce vorbim, la ce facem, pe unde mergem, cu cine suntem, pentru că este mai bine să prevenim decât să tratăm. Este perfect adevărat că încă de la vârste fragede ne este inoculată acestă idee de a nu avea încredere în străini, ca să citez ce mi s-a spus mie: „să nu vorbeşti cu oamenii străini, nici dacă te întreabă ceva; tu să mergi mai departe şi sa îţi vezi de treabă”.   Este la fel de  adevărat că este bine să fim precauţi dar asta nu înseamnă că trebuie să ne formăm din această recomandare un crez, care să ne conducă la isterie. 

Cum facem sã ne debrasãm de acest bagaj inutil de temeri, cum facem sã ieşim de sub imperiul riscului şi ce anume putem face la nivel individual pentru a putea sã zarim şi razele soarelui în toatã aceastã negurã, am sã vã dezvalui în partea a doua a acestui post. 

Sursa photo:www.mbamassey.com 

Metafora absurdului si atractia imposibilului

Am recitit de curand urmatoarea metafora a lui Nichita Stanescu: "Absurdul este o forma a ratarii sublimului" si ma gandeam cat de aplicabila si actuala este pentru zilele noastre. Teama de nou, de necunoscut, incercarea de minimizare a riscurilor, goana dupa un venit/job/trai sigur ne ancoreaza intr-o realitate cruda, searbada si fara prea multe provocari (nu ca nu ar exista, ci nu dorim sa le luam in seama). Chinga ne strange atat de tare incat uitam sa traim, sa speram sau sa visam. 

Recunosc...si mie mi-a luat ceva timp sa inlatur "absurdul" din viata mea - fie sub forma de cuvant uzitat prea des, fie sub forma reprezentarii lui. Putem considera ca este absurd sa nu visam, insa nu putem considera un plan (fie el cat de nerealist)sau o asteptare a fi absurd/a. Absurditatea survine atunci cand ne infranam dorintele, cand ne coboram standardele, cand sustinem ca ne cunoastem limitele (nimic rau in a le cunoaste) si nu dorim sa le depasim (this is wrong!); cand nu luam/ amanam o decizie doar din cauza fricii de esec sau cand nu cedam sentimentelor doar pentru ca nu credem ca sunt fondate.

In timp ce unii se ascund in cochilia sigurantei, aplicand tehnica pasilor marunti dar siguri, fugind de tot ceea ce inseamna noutate, altii sunt atrasi de imposibil, sunt tentati sa incerce ceva in ce putini cred sau se aventureaza. Ferice de acestia! Asa cum spuneam si intr-un post anterior, cautarea sigurantei nu reprezinta un lucru rau, la fel cum aventurarea orbeasca nu reprezinta un lucru bun, insa trebuie sa existe un echilibru intre siguranta si risc; intre realism si reverie; intre dorinta de a pastra ce avem si dorinta de a inmulti si de a inbunatati ce avem; riscurile asumate trebuie sa fie si ele calculate, la fel cum cochilia trebuie si ea sparta pentru a putea fi luminate acele ganduri ascunse care ne pot aduce un plus.  

Ask yourself a few questions and find out if you are a pearl into a shell or a seagull in the sky!